Iar salcia de peste drum parcă-mi face cu mâna;
Și jarul din țigara mea, parcă îmi zâmbește,
Iar fumul ce mă-nvăluie-mi spune că mă iubește.
Câțiva nori aleargă-n cerc și se ciocnesc pe stradă,
Coborând spre cer din nou, în pierduta noapte;
Gândurile fug pe loc, printre ei ca să se piardă,
Doar eu rămân ca să privesc – sunt răsturnate toate.
Dimineața varsă lacrimi, dar cred că plouă invers,
Că întunericul din urmă, cu mâneca le-a șters;
Poate s-a luminat afară, dar e târziu și urlă,
Că ochi-mi sunt deschiși și văd, o gălăgie mută.
Totul se-nvârte monoton, într-o durere acută,
Iar tăcerea ei nocturnă, râde cu nepăsare;
Am rămas pe-aceeași prispă, ce-i gata să se rupă,
Iar liniștea cu ceasul ei, cade-apăsătoare.
Groza Ciprian , Monotonie nocturnă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu