Trezit am fost,
de-un gând răpus, și acum e noapte.
Bate-n geam și
face zgomot – e lună plină;
Îmi șoptea
coșmaru-n ceas, să uit, să plec departe,
Că dragostea față
de tine, nu o să mai țină;
Și n-am nimic, și
râd de tot – nu privesc în spate...
Aleg un singur
drum acum, și-am sufletul de plastic.
Iubirea noastră-i
pe sfârșite, ca-n piesa de teatru;
Și tot ce-a fost,
și ce va fi, nu aș vrea să critic,
Ai privit, te-ai
amuzat – ca mine faci și tu,
Dar m-am obișnuit
să cred, și-am văzut că-s cinic...
Însăși viața-i un
spectacol, gol, într-o lume goală.
Avem mii de fețe
ascunse – ce să mai purtăm ?
Căci cea pe
care-o am acum, îmi e o povară,
Și mi-e greu, nu
pot să fug, din piesa ce-o interpretăm,
Dar sper, și cred,
că vom juca, la fel ca prima oară...
Teatru, Groza Ciprian