marți, 26 februarie 2013

Nudul cărții

Suculent amurg tresare-n ceas…și-i plin de savoare,
Lăsând în urmă nostalgie, ca urmele de praf;
Se-mbrățișează zi cu noapte, cu așa candoare,
Vorbindu-și pe-nțelesul lor, intrigat de telegraf.

Dispare cam ciudat în beznă, un străvechi ziar,
Presărând pe-alocuri spații, cifrele se suprapun;
Enigmatică o carte, c-un cuprins mult prea hilar,
Privește nedumerită, oceanul cel nocturn.

Își aprinde dintre rânduri, unul cu gustul apos,
Dintre paginile rupte, câteva le-aruncă-n vid;
Se dezbracă-n noapte cartea, șoptind siropos,
Că inima ei de hârtie, s-a stins prea rapid.

Nudul cărții tremură, în reticență artistică,
Plângând litere de-o șchioapă, undeva-n pustiu;
Având doar o copertă arsă, pe fața ei estetică,
Își caută-n delir odihna, într-un raft sau un sicriu.

Își ascunde un secret, scris pe-o simplă pagină,
Și vrea s-o arunce, sau poate să-i dea foc;
Dar cineva poate-o găsește, aici sau în paragină,
Amintindu-și de cartea scrisă, în același loc.



Groza Ciprian , Nudul cărții

joi, 14 februarie 2013

Iarnă-albastră


Sticloasă iarnă s-arată prin sticla mea de gheață,
Umbrind pământul cu pașii cei de frig;
Și-n zorii nopții, vântul se transformă-n ceață,
Lucind aievea fulgii-nfrigurați, ce norii nu-i înghit.

Ger ce sfârâie-n gerar, un geamăt ca de țurțur,
Învelește cu o pătură, temuta iarnă-albastră;
Ce cu atingerea suavă, îngheață și un murmur,
Gravat cu grație în gratiile de la fereastră.

E-un tranzistor de gânduri, ce răsar la orizont,
În iarna cea albastră, care doarme peste sat;
E-o singură atingere, ca un sărut în somn,
Și timpul curge rece… îngheață fascinat.

Clepsidra iernii tace, dar mai ticăie un zgomot,
Mocnind nisipul vieții, în lumea mea cu frig;
Poate că-i sărbătoare – aud departe-un clopot,
Vreau să mă ascund, dar tot în mine mă închid.

M-am pierdut de toată lumea și parcă sunt captiv,
Într-un dicționar pe-un rând, un substantiv comun;
Dar iarna cea albastră, e doar un anotimp,
Ce mă îngheață zi de zi, c-o haină de om nebun.



 Groza Ciprian , Iarnă-albastră

miercuri, 6 februarie 2013

Incolor

Privesc miresme-ntunecate, ce se-abat de zor,
Și-mi intră-n glas sfioase ca albinele în stup;
Țipăt mut de fum neinvitat, cu miros de inodor,
Îl leg strâns în jurul meu, dar fără să îl rup.

Mă-ntorc în viitorul meu, să scap tot de trecut -
Totu-i gol, totu-i pustiu, e atât de incolor;
Într-un colț m-aud pe mine, poate că sunt surd,
Nu înțeleg ce spun, eul vorbește prea ușor.

Am polii triști și plini de sarcini negative,
Și seara se lasă, peste-a mea melancolie lacunară;
Mi se flutură în vânt ușor, privirea ca o păpădie,
Și cerul negru ca un stigmat, asupra mea coboară.

În vechea mea odaie, un cui străpunge lemnul aspru,
Și mă ascund fugar, după lumina unui abajur;
Iar mintea mea ieșită din tipar, dictează gustul acru,
Îmi văd umbra sub perete, și-mi vine s-o înjur.

Am rămas ca un om bătrân, singur și puțin ursuz,
Incolor, pe-o bancă udă-n parc și fără de culoare;
Cad frunze veștejite și mă-ntreb dacă sunt dus,
Că le văd doar în alb și negru, fără pic de suflare.



Groza Ciprian , Incolor

vineri, 1 februarie 2013

Drumuri

Am în minte-un zgomot alb - e de-a dreptul sadic,
Nu-ntotdeauna drumul de mijloc e cel valabil;
Nu-mi place să alerg aiurea pe cărări umblate,
Chiar dacă-oriunde calc, sunt defecte toate.
 

Și câinii umblă cu colacii-n coadă afară-n ger,
Și ca să-i prind pe toți, eu trebuie să mă fac hingher;
Dar nu-i apuc și nu îi prind, ei fug după colț,
Că pe drumul ăsta de mine se feresc cam toți.

Sunt fără cuprins în propriul meu roman și-i tragic,
Mă simt situat în șah c-un rege prea astmatic.
Nu am refren, nu am nimic, nu am nici final,
Pe drumul meu alerg în cârje - nu am niciun plan.

Stau obosit în drumul meu, așteptând chemarea,
Iar ploaia îmi șopteste c-o să-mi ia suflarea.
E doar un pas stângaci, în viziunea mea polară,
Sunt pe veci un geniu, în lumea mea diametrală.



Groza Ciprian , Drumuri



Versuri extrase din :
http://www.youtube.com/watch?v=lr2Ql3B6E8M