duminică, 4 august 2013

Matematica stelară

M-am trezit c-o palmă peste față, de o palmă de pământ
Și nu știam pe unde sunt ... crezând,
Că cerul ăla cenușiu mă minte-n noapte că-s viu;
Dar știu că are culoare și stele căzătoare.


E o matematică stelară plină de idei concrete
Nu mai sunt copil să cred că dimineața am în ghete,
Niște caiete cu tot felul de rânduri corecte,
Că îmi doresc să am multe defecte prea perfecte.


Sunt idei geniale, altele nemuritoare,
Incolor plin de culoare, fără zi și fără soare,
Sticle goale, doare, mesaje obositoare;
Dar viața te învață atât - că-i trecatoare.


De ploaie mă ascund ca cifrele sub radical,
Imparțial, stelar, letal, special, mortal, total
Program astral, centrat, central într-un portal negru amar,

Și o cafea cu sare s-o-ndulcești, e în zadar.


Groza Ciprian , Matematica stelară

joi, 2 mai 2013

Blestem



Un zgomot negru privește luna, la un copil ce plânge
Din pântece furat cândva, cu lacrimi de sânge;
Al treilea ceas răsare-n noapte și-i plin de păcat,
Dar n-a fost vina lui, ci a ta … că l-ai aruncat.

Un freamăt zgârâie în minte și lovește dur pământul,
Iar conștiința misterioasă, cade-ntr-un apus.
S-arată sabia la gât, tăișul sfâșie și gândul,
Unui copil ce putea fi născut, pe care l-ai răpus.

Al cincilea ceas tremură și auzi bătăi de inimă
Pe care nimeni, niciodată, nu le-ar putea spune;
Dar dincolo de gard, o mamă bocește și suspină,
Că putea avea un fiu, dar nu l-a primit pe lume.

Într-o zi de vineri, cu patimi și sudoare,
Să-ți îngropi secretul, pe veci printre morminte;
Dar nu există curaj și nici ființe nemuritoare,
Ca să spui lumii ce-ai făcut, prin câteva cuvinte.


 Groza Ciprian , Blestem

duminică, 14 aprilie 2013

Monotonie nocturnă

O bufniță ce-mi stă pe casă, parcă mă strigă-ntr-una,
Iar salcia de peste drum parcă-mi face cu mâna;
Și jarul din țigara mea, parcă îmi zâmbește,
Iar fumul ce mă-nvăluie-mi spune că mă iubește.

Câțiva nori aleargă-n cerc și se ciocnesc pe stradă,
Coborând spre cer din nou, în pierduta noapte;
Gândurile fug pe loc, printre ei ca să se piardă,
Doar eu rămân ca să privesc  – sunt răsturnate toate.

Dimineața varsă lacrimi, dar cred că plouă invers,
Că întunericul din urmă, cu mâneca le-a șters;
Poate s-a luminat afară, dar e târziu și urlă,
Că ochi-mi sunt deschiși și văd, o gălăgie mută.

Totul se-nvârte monoton, într-o durere acută,
Iar tăcerea ei nocturnă, râde cu nepăsare;
Am rămas pe-aceeași prispă, ce-i gata să se rupă,
Iar liniștea cu ceasul ei, cade-apăsătoare.



Groza Ciprian , Monotonie nocturnă

miercuri, 10 aprilie 2013

Omul bun

Hai să stăm puțin de vorbă despre omul bun,
Ia un loc în spațiu și bagă la cap ce-ți spun acum;
Omul bun te salută și când stai singur pe drum,
Te vede diferit chiar dacă tu ești un pic nebun.

Și calci pe-acest pământ încet și te stingi ca o umbră,
Timpul trece repede tot el te face slugă;
Că-i numeri orele ce curg dintr-o clepsidră sumbră,
Și Dumnezeul tău dispare de la prima ta rugă.

Al dreacu viață - e teatru, poate că sunt surdomut,
Mă uit la personaje, încerc să descifrez prea mult;
Dar nu știu care-i omul bun, nu pot să îl ascult,
Că are două fețe de joacă într-un rol secund.

Sinapse și concluzii grele mă duc în reticență,
Calci în picioare omul bun fără pic de decență;
Sufletu-i curat, dar nu prezintă transparență,
Iar răutatea-i murdărește orice influență.

Aș vrea să fiu cândva un om bun luat ca etalon,
Dar am trișat cu mine însumi și acum sunt gol;
Și omul bun râde perfid în noapte, cred că-i diavol,
Că omul bun e luat de prost, dar eu sunt prea ridicol.




Groza Ciprian , Omul bun

marți, 26 februarie 2013

Nudul cărții

Suculent amurg tresare-n ceas…și-i plin de savoare,
Lăsând în urmă nostalgie, ca urmele de praf;
Se-mbrățișează zi cu noapte, cu așa candoare,
Vorbindu-și pe-nțelesul lor, intrigat de telegraf.

Dispare cam ciudat în beznă, un străvechi ziar,
Presărând pe-alocuri spații, cifrele se suprapun;
Enigmatică o carte, c-un cuprins mult prea hilar,
Privește nedumerită, oceanul cel nocturn.

Își aprinde dintre rânduri, unul cu gustul apos,
Dintre paginile rupte, câteva le-aruncă-n vid;
Se dezbracă-n noapte cartea, șoptind siropos,
Că inima ei de hârtie, s-a stins prea rapid.

Nudul cărții tremură, în reticență artistică,
Plângând litere de-o șchioapă, undeva-n pustiu;
Având doar o copertă arsă, pe fața ei estetică,
Își caută-n delir odihna, într-un raft sau un sicriu.

Își ascunde un secret, scris pe-o simplă pagină,
Și vrea s-o arunce, sau poate să-i dea foc;
Dar cineva poate-o găsește, aici sau în paragină,
Amintindu-și de cartea scrisă, în același loc.



Groza Ciprian , Nudul cărții

joi, 14 februarie 2013

Iarnă-albastră


Sticloasă iarnă s-arată prin sticla mea de gheață,
Umbrind pământul cu pașii cei de frig;
Și-n zorii nopții, vântul se transformă-n ceață,
Lucind aievea fulgii-nfrigurați, ce norii nu-i înghit.

Ger ce sfârâie-n gerar, un geamăt ca de țurțur,
Învelește cu o pătură, temuta iarnă-albastră;
Ce cu atingerea suavă, îngheață și un murmur,
Gravat cu grație în gratiile de la fereastră.

E-un tranzistor de gânduri, ce răsar la orizont,
În iarna cea albastră, care doarme peste sat;
E-o singură atingere, ca un sărut în somn,
Și timpul curge rece… îngheață fascinat.

Clepsidra iernii tace, dar mai ticăie un zgomot,
Mocnind nisipul vieții, în lumea mea cu frig;
Poate că-i sărbătoare – aud departe-un clopot,
Vreau să mă ascund, dar tot în mine mă închid.

M-am pierdut de toată lumea și parcă sunt captiv,
Într-un dicționar pe-un rând, un substantiv comun;
Dar iarna cea albastră, e doar un anotimp,
Ce mă îngheață zi de zi, c-o haină de om nebun.



 Groza Ciprian , Iarnă-albastră

miercuri, 6 februarie 2013

Incolor

Privesc miresme-ntunecate, ce se-abat de zor,
Și-mi intră-n glas sfioase ca albinele în stup;
Țipăt mut de fum neinvitat, cu miros de inodor,
Îl leg strâns în jurul meu, dar fără să îl rup.

Mă-ntorc în viitorul meu, să scap tot de trecut -
Totu-i gol, totu-i pustiu, e atât de incolor;
Într-un colț m-aud pe mine, poate că sunt surd,
Nu înțeleg ce spun, eul vorbește prea ușor.

Am polii triști și plini de sarcini negative,
Și seara se lasă, peste-a mea melancolie lacunară;
Mi se flutură în vânt ușor, privirea ca o păpădie,
Și cerul negru ca un stigmat, asupra mea coboară.

În vechea mea odaie, un cui străpunge lemnul aspru,
Și mă ascund fugar, după lumina unui abajur;
Iar mintea mea ieșită din tipar, dictează gustul acru,
Îmi văd umbra sub perete, și-mi vine s-o înjur.

Am rămas ca un om bătrân, singur și puțin ursuz,
Incolor, pe-o bancă udă-n parc și fără de culoare;
Cad frunze veștejite și mă-ntreb dacă sunt dus,
Că le văd doar în alb și negru, fără pic de suflare.



Groza Ciprian , Incolor

vineri, 1 februarie 2013

Drumuri

Am în minte-un zgomot alb - e de-a dreptul sadic,
Nu-ntotdeauna drumul de mijloc e cel valabil;
Nu-mi place să alerg aiurea pe cărări umblate,
Chiar dacă-oriunde calc, sunt defecte toate.
 

Și câinii umblă cu colacii-n coadă afară-n ger,
Și ca să-i prind pe toți, eu trebuie să mă fac hingher;
Dar nu-i apuc și nu îi prind, ei fug după colț,
Că pe drumul ăsta de mine se feresc cam toți.

Sunt fără cuprins în propriul meu roman și-i tragic,
Mă simt situat în șah c-un rege prea astmatic.
Nu am refren, nu am nimic, nu am nici final,
Pe drumul meu alerg în cârje - nu am niciun plan.

Stau obosit în drumul meu, așteptând chemarea,
Iar ploaia îmi șopteste c-o să-mi ia suflarea.
E doar un pas stângaci, în viziunea mea polară,
Sunt pe veci un geniu, în lumea mea diametrală.



Groza Ciprian , Drumuri



Versuri extrase din :
http://www.youtube.com/watch?v=lr2Ql3B6E8M 

miercuri, 9 ianuarie 2013

Ger fierbinte

Cu niște ochelari, ca pentru surdomuți,                               
Mă uitam la ger și-ascultam fulgii apăruți;
Am înghețat de cald și nu mai văd nimic
Că pleoapele mi-s grele și am gândul asuprit.

Dau foc la vise și pocnesc ca o petardă,
Mă uit peste umăr, cineva m-aleargă-n grabă;
Dar nu-mi pasă, las departe totu-n spate
Și-n urma mea multe pahare-s sparte, crispate.

Și mă port ciudat, mai rău ca un mim,
Că orice ușă mi se-nchide ca un zid;
Și mă plimb prin mintea mea ca un strain -
Nu cunosc pe nimeni, pe mine mă am vecin.

În depărtare văd, răsar ca două faruri,
Cred că ăsta-i Dumnezeu, care aruncă zaruri;
Și pierd, e cel mai mare barbugiu,
Nu am nicio șansă, pe asta o știu.

Degete de gheață se aprind acum în față,
Privesc luna-ntunecată, zic că-i dimineață;
Stele muritoare au zâmbetul de ciment
Și privesc cum mă sting cu ele lent...lent.

Ale mele jaluzele mă invită la dans,
Dacă mă împiedic, o să-mi iau fereastra la vals;
Pijamalele-au orbit, sunt nedormit, nefericit,
Că am uitat de ele … și le-am risipit.

Orologiul sună agasant, foarte stresant,
Tic-Tac în cap - devine enervant, redundant;
O cămașă neagră vine-ncet și mă îmbracă
Cu mâinile la spate, încet, încet mă leagă.

Și vreau, să-mi bag în venă morfină,
Chiar dacă ochii-mi sunt ispitiți de vină;
Inima injectată, sfărâmată, ea suspină…
Mi se stinge-ncet, orice picătură de lumină.

Sunt pus la pământ ca-ntr-un meci de scrimă,
Înfrângerea devine o imagine citadină;
Mă ridic, mă lupt cu-ale mele catrene,
Dar pierd iar și iar, că sunt prea viclene.

Îngerul de dincolo stă într-un loc atipic,
Vrea să-mi pună sufletul într-un sertar mirific,
Dar diavolul îl ceartă, spune că-s ateu,
Nu aleg niciunul - eu sunt Dumnezeul meu.

Zăpada plumburie scrie secunde și trece
Printr-un paradis fierbinte, plin cu apă rece;
Frigul e căldura eului meu trecător,
Mă întreb dacă sunt viu sau … nemuritor.

N-am umbră sau lumină-n cale și-alerg panicat,
Îmi caut simetria-n personajul meu alienat;
Încerc să aprind cu un chibrit acea zăpadă,
Ce-mi îngheață cheia din mintea cea bolnavă.

Nu găsesc pe nimeni să îmi fie scumpă muză,
Și mă prefac translucid în timp ca o meduză;
Acum sunt un personaj fictiv printre cuvinte
Și mă târăsc ca pe front între morminte.

Scrum, cenușă și-o petală de-amăgire,
Îmi zâmbesc cu ochii largi, plini de uimire;
Vor să-mi aducă o pisică neagră-n prag,
Dar e moartă și îmi spune că îi sunt atât de drag.

O undă obsedantă stă în umbra paradigmă,
Prin venele de grunz se plimbă doar gudron și nicotină;
Îmi doresc să am un ultim ego sinistru,
Să am mormântul, pictat cu sânge negru.

Și sunetul funebru, mă duce-n fundătură,
Vrea să-mi arate perfecțiunea printr-o scurtătură;
Nu aud, nu mai văd și sunt ce vreau de mult,
Un vorbăreț al dreacu, dar poate surdomut.

Groza Ciprian-Silviu, Ger fierbinte