sâmbătă, 29 septembrie 2012

Autoscopie



Mă-nchin la spini, creând un algoritm strident 
Găsindu-mi forma ignifugă, de om debusolat, 
Ce-mi caută scrisoarea, cioplită cândva din lemn,
Când am uitat-o împreună, cu zâmbetul crispat. 

Te simți straniu, în savoarea egotismului meu, 
Și-ai vrea să cobori încet spre cer, în rai sau eden; 
Sunt la fel, raiul este paradoxal, tu ești ateu, 
Edenul e paralel, tu poate poți fi altfel. 

Îngerul de dincolo, stă într-un loc atipic 
Scriind secunde și-ascultând timpul cum trece; 
Singurătatea devine, un alt sertar mirific, 
Fălindu-și chipul de nisip, care încet se scurge. 

Nu este niciun troc, pentru paradisul ireal, 
Cum nu există om neutru, în nimic ca sinonim;
Dintre un alt eu, sau alter ego, prea irațional, 
Lăsând deoparte soarta, dintr-un ultim acronim. 

Te invit să tragi cortina, din ecoul meu cu ritm, 
Unde frigul e căldura, eului tău trecător, 
Iar cerneala de argint, plină de un singur mit, 
Te îndeamnă să devii, zenitul unui muritor. 

Nu vreau și nu aleg, și nu pun în balanță, 
Și n-am niciun alibi, tatonat de vanitate;
Rămân cu osânda, din a mea rece speranță, 
Ca un rege în altar, orbind în singurătate. 



Autoscopie , Groza Ciprian

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Omul gol



Mi-am descătușat tavanul minții de plictiseală 
Și-mi curg șiroaie grele, de rapsodii lunatice; 
Plouă cu efemeritate din noaptea boreală, 
Și tot ce simt, mă doare – sunt tunete singuratice. 

Mă simt născut de multe ori, în propria compasiune, 
Și-aș vrea să imprim senzații, în cana mea cu nechezol; 
E soare afară, și nu-l văd – e plin de slăbiciune, 
Poate și-a luat ca etalon, un mim speriat și gol. 

Sunt altcineva, în altceva, din alt loc figurat,
Și îmi creez lumea, ca pe un ultim dicționar;
Nu încerc și nu exist, în drogul subliminal,
Sunt o bucată de verset, dintr-un decor formal.

Captiv în goliciune, delirez un tabloid, 
Conturând un om decăzut, cald și idealist, 
E în stare să ierte, orice comportament stupid, 
Chiar dacă a fost încătușat, drept un narcisist. 

Aud câte-un pas stângaci, în acustica mea polară, 
Și mă văd în dreapta mea, uitându-mă la un om gol; 
Dar, dincolo de perfecțiunea mea diametrală, 
Mă pendulez umil, în jurul unui singur pol.   

Acum sunt într-un alt tipar, plumburiu și morbid, 
Și mă-nchin unui nimănui, mult prea gol și distanțat;
Se aseamănă cu un eu, surprins prizonier în vid,
Șoptind pentru nimeni, un arpegiu acut și destrămat. 


Omul gol , Groza Ciprian

duminică, 16 septembrie 2012

Nevroză



N-am umbră sau lumină-n cale, și-alerg panicat 
Spre fantasmele proprii, care au tăcut de mult, 
Lăsându-mi remușcările, de suflet alienat, 
Să ghicesc în ce lume bântui, sau pe unde sunt. 

Încerc s-aprind, cu un chibrit acea zăpadă, 
Din ziua mea perfectă, și pare un coșmar, 
Ce-mi îngheață cheia, din mintea cea bolnavă, 
Într-o ușă de plumb, dintr-un ospiciu vechi, murdar. 

Vreau ca ziua mea, să fie o dulce epigramă,  
O zi tristă de om fericit, stând într-un nimic; 
Vocile îmi zboară, din mintea mea amară, 
Dispar și încep să tind, spre un nu la nesfârșit.  

Mă plimb singur, și-mi umplu nopțile cu vorbe, 
Și nu găsesc pe nimeni, să-mi fie scumpă muză; 
Muzica mea sumbră, din portative colorate 
Mă prefac translucid în timp, ca o meduză. 

Acum, sunt un personaj fictiv printre cuvinte, 
Și-am ieșit din rutina mea vagă și atipică; 
Mă pierd, prin empatia plină de morminte, 
Sperând să-mi nimeresc, camera goală și antică. 

Însă mi-e frică să intru, și de lume să fiu rupt, 
Dar sunt nevoit să mă cobor, în dura sintagmă; 
Ce m-apasă fără milă, într-un loc atât de strâmt, 
Devenind tot mai psihopat, în unica mea dramă.  


Nevroză, Groza Ciprian

miercuri, 12 septembrie 2012

Toamnă



E toamnă-n sufletul meu, și par singur, trist și gol,
E toamna viilor culori - eu sunt veșted, rece, pustiit,
Iar vântul fluieră pe lângă geam - simt acel fior;
Și mă apuc să număr frunzele, ce cad la infinit.

Se scurg tiparele, din orologiul cel umil,
Și-ngheață bruma-n priviri, dimineața la ora șapte;
Anotimpul acesta se preface-ntr-un madrigal subtil,
Prins în tabietul lacrimilor mele… toate.

E toamnă-n mintea mea, dau paginile ca un nebun
Din cartea mea ce-i plină, de un infinit alb;
Aș vrea să-mi iau gândul și un ultim rămas bun,
Dar totu-i înghețat în acest anotimp halucinant.

Stau ascuns și tac, în gălăgia anafilactică,
Încercând să rezist în ploaia de pietre;
E doar un peisaj din mintea mea apocaliptică…
Sau poate, doar toamna prin multiple clișee.

E toamnă-n inima mea, bolnavă de glozie,
Căci pentru toate celelalte, sunt un nul;
Sunt gol și fără viață, toamna-mi e ambrozie,
Ea-mi oferă liniștea, din decorul meu cel surd.

Toamnă, Groza Ciprian