Innuendo

Mă simt gol ȋn lumea mea cea efemeră,
Dar ȋncerc să par un zburător,
Totul se stinge`n jur, eul meu disperă,
Trăiesc un exod ȋn interiorul cel dezgustător.
        Și mi se pare c`aud un ecou,
        Parcă spune, Innuendo, Innuendo...

Către cer mi`ntorc privirea mea cea sumbră, 

Și`mi ȋncep tremurătorul exordiu.
Sper să`mi asculte a mea filipică macabră 

Din gândul meu malign, despre cum aș vrea să fiu.
        Și`mi șuieră`n minte acel ecou...
        Ca un cântec, Innuendo, Innuendo...

Mi se desprinde o filă de letargie,
Din idealurile mele blazate,
Gama sufletului meu plânge acea elegie
Formată din ideile cele damnate.
        Iar sonetul din ecou,
        Ȋmi șoptește, Innuendo, Innuendo...

Mă simt personajul unei triste epigrame,
Iar inima`mi este un peisaj citadin,
Ce se răsfrânge`n umbrele crepusculare
Ȋnvârtindu`mă ȋntr`o ambianță de suspin.
        Aud vocea mai tare din ecou,
         Și strigă, Innuendo, Innuendo...

Sunt singur parcă ȋn lumea cea ostilă,
Iar geniul meu e abătut de viscol,
Mintea mea`i copleșită de nevroză 

Nu ȋncerc să scap... par un om frivol.
        Și mă cuprinde teama de ecou,
        Ce urlă, Innuendo, Innuendo...

Nu`mi mai simt a mea rece suflare,
Merg ca un cadavru prin cimitirul din filon,
Cu stângăcie adun sentimentul de ȋnvinuire
Iar un augur ȋmi spune ȋncet să mă cobor.
        Și simt ȋntunericul din ecou,
        Mă doare, Innuendo, Innuendo...

Acum e pustiu si suflă vântul, 

Și nu mai știu nimic, sunt orb, 

Și nu mai văd, n`aud pământul
Fără șoaptă, doar cu dor...
    De ce era cândva... ecou,
    Când mă urmărea, Innuendo.

Innuendo , Groza Ciprian