Mi-am descătușat tavanul minții de plictiseală
Și-mi curg șiroaie grele, de rapsodii lunatice;
Plouă cu efemeritate din noaptea boreală,
Și tot ce simt, mă doare – sunt tunete singuratice.
Mă simt născut de multe ori, în propria compasiune,
Și-aș vrea să imprim senzații, în cana mea cu nechezol;
E soare afară, și nu-l văd – e plin de slăbiciune,
Poate și-a luat ca etalon, un mim speriat și gol.
Sunt altcineva, în altceva, din alt loc figurat,
Și îmi creez lumea, ca pe un ultim dicționar;
Nu încerc și nu exist, în drogul subliminal,
Sunt o bucată de verset, dintr-un decor formal.
Captiv în goliciune, delirez un tabloid,
Conturând un om decăzut, cald și idealist,
E în stare să ierte, orice comportament stupid,
Chiar dacă a fost încătușat, drept un narcisist.
Aud câte-un pas stângaci, în acustica mea polară,
Și mă văd în dreapta mea, uitându-mă la un om gol;
Dar, dincolo de perfecțiunea mea diametrală,
Mă pendulez umil, în jurul unui singur pol.
Acum sunt într-un alt tipar, plumburiu și morbid,
Și mă-nchin unui nimănui, mult prea gol și distanțat;
Se aseamănă cu un eu, surprins prizonier în vid,
Șoptind pentru nimeni, un arpegiu acut și destrămat.
Omul gol , Groza Ciprian
2 comentarii:
Chiar imi place, baga mare, vedem care scoate carte primu` !
» aș scoate și azi, dar nu am bani =))
Trimiteți un comentariu