E toamnă-n sufletul meu, și par singur, trist și
gol,
E toamna viilor culori - eu sunt veșted, rece,
pustiit,
Iar vântul fluieră pe lângă geam - simt acel fior;
Și mă apuc să număr frunzele, ce cad la infinit.
Se scurg tiparele, din orologiul cel umil,
Și-ngheață bruma-n priviri, dimineața la ora șapte;
Anotimpul acesta se preface-ntr-un madrigal subtil,
Prins în tabietul lacrimilor mele… toate.
E toamnă-n mintea mea, dau paginile ca un nebun
Din cartea mea ce-i plină, de un infinit alb;
Aș vrea să-mi iau gândul și un ultim rămas bun,
Dar totu-i înghețat în acest anotimp halucinant.
Stau ascuns și tac, în gălăgia anafilactică,
Încercând să rezist în ploaia de pietre;
E doar un peisaj din mintea mea apocaliptică…
Sau poate, doar toamna prin multiple clișee.
E toamnă-n inima mea, bolnavă de glozie,
Căci pentru toate celelalte, sunt un nul;
Sunt gol și fără viață, toamna-mi e ambrozie,
Ea-mi oferă liniștea, din decorul meu cel surd.
Toamnă, Groza Ciprian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu