N-am umbră sau lumină-n cale, și-alerg panicat
Spre fantasmele proprii, care au tăcut de mult,
Lăsându-mi remușcările, de suflet alienat,
Să ghicesc în ce lume bântui, sau pe unde sunt.
Încerc s-aprind, cu un chibrit acea zăpadă,
Din ziua mea perfectă, și pare un coșmar,
Ce-mi îngheață cheia, din mintea cea bolnavă,
Într-o ușă de plumb, dintr-un ospiciu vechi, murdar.
Vreau ca ziua mea, să fie o dulce epigramă,
O zi tristă de om fericit, stând într-un nimic;
Vocile îmi zboară, din mintea mea
amară,
Dispar și încep să tind, spre un
nu la nesfârșit.
Mă plimb singur, și-mi umplu
nopțile cu vorbe,
Și nu găsesc pe nimeni, să-mi fie
scumpă muză;
Muzica mea sumbră, din portative
colorate
Mă prefac translucid în timp, ca o
meduză.
Acum, sunt un personaj fictiv
printre cuvinte,
Și-am ieșit din rutina mea vagă și
atipică;
Mă pierd, prin empatia plină de
morminte,
Sperând să-mi nimeresc, camera
goală și antică.
Însă mi-e frică să intru, și de
lume să fiu rupt,
Dar sunt nevoit să mă cobor, în dura
sintagmă;
Ce m-apasă fără milă, într-un loc
atât de strâmt,
Devenind tot mai psihopat, în
unica mea dramă.
Nevroză, Groza Ciprian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu