Ger fierbinte

Cu niște ochelari, ca pentru surdomuți,                               
Mă uitam la ger și-ascultam fulgii apăruți;
Am înghețat de cald și nu mai văd nimic
Că pleoapele mi-s grele și am gândul asuprit.

Dau foc la vise și pocnesc ca o petardă,
Mă uit peste umăr, cineva m-aleargă-n grabă;
Dar nu-mi pasă, las departe totu-n spate
Și-n urma mea multe pahare-s sparte, crispate.

Și mă port ciudat, mai rău ca un mim,
Că orice ușă mi se-nchide ca un zid;
Și mă plimb prin mintea mea ca un strain -
Nu cunosc pe nimeni, pe mine mă am vecin.

În depărtare văd, răsar ca două faruri,
Cred că ăsta-i Dumnezeu, care aruncă zaruri;
Și pierd, e cel mai mare barbugiu,
Nu am nicio șansă, pe asta o știu.

Degete de gheață se aprind acum în față,
Privesc luna-ntunecată, zic că-i dimineață;
Stele muritoare au zâmbetul de ciment
Și privesc cum mă sting cu ele lent...lent.

Ale mele jaluzele mă invită la dans,
Dacă mă împiedic, o să-mi iau fereastra la vals;
Pijamalele-au orbit, sunt nedormit, nefericit,
Că am uitat de ele … și le-am risipit.

Orologiul sună agasant, foarte stresant,
Tic-Tac în cap - devine enervant, redundant;
O cămașă neagră vine-ncet și mă îmbracă
Cu mâinile la spate, încet, încet mă leagă.

Și vreau, să-mi bag în venă morfină,
Chiar dacă ochii-mi sunt ispitiți de vină;
Inima injectată, sfărâmată, ea suspină…
Mi se stinge-ncet, orice picătură de lumină.

Sunt pus la pământ ca-ntr-un meci de scrimă,
Înfrângerea devine o imagine citadină;
Mă ridic, mă lupt cu-ale mele catrene,
Dar pierd iar și iar, că sunt prea viclene.

Îngerul de dincolo stă într-un loc atipic,
Vrea să-mi pună sufletul într-un sertar mirific,
Dar diavolul îl ceartă, spune că-s ateu,
Nu aleg niciunul - eu sunt Dumnezeul meu.

Zăpada plumburie scrie secunde și trece
Printr-un paradis fierbinte, plin cu apă rece;
Frigul e căldura eului meu trecător,
Mă întreb dacă sunt viu sau … nemuritor.

N-am umbră sau lumină-n cale și-alerg panicat,
Îmi caut simetria-n personajul meu alienat;
Încerc să aprind cu un chibrit acea zăpadă,
Ce-mi îngheață cheia din mintea cea bolnavă.

Nu găsesc pe nimeni să îmi fie scumpă muză,
Și mă prefac translucid în timp ca o meduză;
Acum sunt un personaj fictiv printre cuvinte
Și mă târăsc ca pe front între morminte.

Scrum, cenușă și-o petală de-amăgire,
Îmi zâmbesc cu ochii largi, plini de uimire;
Vor să-mi aducă o pisică neagră-n prag,
Dar e moartă și îmi spune că îi sunt atât de drag.

O undă obsedantă stă în umbra paradigmă,
Prin venele de grunz se plimbă doar gudron și nicotină;
Îmi doresc să am un ultim ego sinistru,
Să am mormântul, pictat cu sânge negru.

Și sunetul funebru, mă duce-n fundătură,
Vrea să-mi arate perfecțiunea printr-o scurtătură;
Nu aud, nu mai văd și sunt ce vreau de mult,
Un vorbăreț al dreacu, dar poate surdomut.

Groza Ciprian-Silviu, Ger fierbinte

Autoscopie

Mă-nchin la spini, creând un algoritm strident 

Găsindu-mi forma ignifugă, de om debusolat, 

Ce-mi caută scrisoarea, cioplită cândva din lemn,

Când am uitat-o împreună, cu zâmbetul crispat. 

Te simți straniu, în savoarea egotismului meu, 

Și-ai vrea să cobori încet spre cer, în rai sau eden; 

Sunt la fel, raiul este paradoxal, tu ești ateu, 

Edenul e paralel, tu poate poți fi altfel. 

Îngerul de dincolo, stă într-un loc atipic 

Scriind secunde și-ascultând timpul cum trece; 

Singurătatea devine, un alt sertar mirific, 

Fălindu-și chipul de nisip, care încet se scurge. 

Nu este niciun troc, pentru paradisul ireal, 

Cum nu există om neutru, în nimic ca sinonim;

Dintre un alt eu, sau alter ego, prea irațional, 

Lăsând deoparte soarta, dintr-un ultim acronim. 

Te invit să tragi cortina, din ecoul meu cu ritm, 

Unde frigul e căldura, eului tău trecător, 

Iar cerneala de argint, plină de un singur mit, 

Te îndeamnă să devii, zenitul unui muritor. 

Nu vreau și nu aleg, și nu pun în balanță, 

Și n-am niciun alibi, tatonat de vanitate;

Rămân cu osânda, din a mea rece speranță, 

Ca un rege în altar, orbind în singurătate. 

Autoscopie , Groza Ciprian

Omul gol

Mi-am descătușat tavanul minții de plictiseală 

Și-mi curg șiroaie grele, de rapsodii lunatice; 

Plouă cu efemeritate din noaptea boreală, 

Și tot ce simt, mă doare – sunt tunete singuratice. 

Mă simt născut de multe ori, în propria compasiune, 

Și-aș vrea să imprim senzații, în cana mea cu nechezol; 

E soare afară, și nu-l văd – e plin de slăbiciune, 

Poate și-a luat ca etalon, un mim speriat și gol. 

Sunt altcineva, în altceva, din alt loc figurat,

Și îmi creez lumea, ca pe un ultim dicționar;

Nu încerc și nu exist, în drogul subliminal,

Sunt o bucată de verset, dintr-un decor formal.

Captiv în goliciune, delirez un tabloid, 

Conturând un om decăzut, cald și idealist, 

E în stare să ierte, orice comportament stupid, 

Chiar dacă a fost încătușat, drept un narcisist. 

Aud câte-un pas stângaci, în acustica mea polară, 

Și mă văd în dreapta mea, uitându-mă la un om gol; 

Dar, dincolo de perfecțiunea mea diametrală, 

Mă pendulez umil, în jurul unui singur pol.   

Acum sunt într-un alt tipar, plumburiu și morbid, 

Și mă-nchin unui nimănui, mult prea gol și distanțat;

Se aseamănă cu un eu, surprins prizonier în vid,

Șoptind pentru nimeni, un arpegiu acut și destrămat. 

Omul gol , Groza Ciprian

Nevroză

N-am umbră sau lumină-n cale, și-alerg panicat 

Spre fantasmele proprii, care au tăcut de mult, 

Lăsându-mi remușcările, de suflet alienat, 

Să ghicesc în ce lume bântui, sau pe unde sunt. 

Încerc s-aprind, cu un chibrit acea zăpadă, 

Din ziua mea perfectă, și pare un coșmar, 

Ce-mi îngheață cheia, din mintea cea bolnavă, 

Într-o ușă de plumb, dintr-un ospiciu vechi, murdar. 

Vreau ca ziua mea, să fie o dulce epigramă,  

O zi tristă de om fericit, stând într-un nimic; 

Vocile îmi zboară, din mintea mea amară, 

Dispar și încep să tind, spre un nu la nesfârșit.  

Mă plimb singur, și-mi umplu nopțile cu vorbe, 

Și nu găsesc pe nimeni, să-mi fie scumpă muză; 

Muzica mea sumbră, din portative colorate 

Mă prefac translucid în timp, ca o meduză. 

Acum, sunt un personaj fictiv printre cuvinte, 

Și-am ieșit din rutina mea vagă și atipică; 

Mă pierd, prin empatia plină de morminte, 

Sperând să-mi nimeresc, camera goală și antică. 

Însă mi-e frică să intru, și de lume să fiu rupt, 

Dar sunt nevoit să mă cobor, în dura sintagmă; 

Ce m-apasă fără milă, într-un loc atât de strâmt, 

Devenind tot mai psihopat, în unica mea dramă.  

Nevroză, Groza Ciprian