Autoscopie

Mă-nchin la spini, creând un algoritm strident 

Găsindu-mi forma ignifugă, de om debusolat, 

Ce-mi caută scrisoarea, cioplită cândva din lemn,

Când am uitat-o împreună, cu zâmbetul crispat. 

Te simți straniu, în savoarea egotismului meu, 

Și-ai vrea să cobori încet spre cer, în rai sau eden; 

Sunt la fel, raiul este paradoxal, tu ești ateu, 

Edenul e paralel, tu poate poți fi altfel. 

Îngerul de dincolo, stă într-un loc atipic 

Scriind secunde și-ascultând timpul cum trece; 

Singurătatea devine, un alt sertar mirific, 

Fălindu-și chipul de nisip, care încet se scurge. 

Nu este niciun troc, pentru paradisul ireal, 

Cum nu există om neutru, în nimic ca sinonim;

Dintre un alt eu, sau alter ego, prea irațional, 

Lăsând deoparte soarta, dintr-un ultim acronim. 

Te invit să tragi cortina, din ecoul meu cu ritm, 

Unde frigul e căldura, eului tău trecător, 

Iar cerneala de argint, plină de un singur mit, 

Te îndeamnă să devii, zenitul unui muritor. 

Nu vreau și nu aleg, și nu pun în balanță, 

Și n-am niciun alibi, tatonat de vanitate;

Rămân cu osânda, din a mea rece speranță, 

Ca un rege în altar, orbind în singurătate. 

Autoscopie , Groza Ciprian

Omul gol

Mi-am descătușat tavanul minții de plictiseală 

Și-mi curg șiroaie grele, de rapsodii lunatice; 

Plouă cu efemeritate din noaptea boreală, 

Și tot ce simt, mă doare – sunt tunete singuratice. 

Mă simt născut de multe ori, în propria compasiune, 

Și-aș vrea să imprim senzații, în cana mea cu nechezol; 

E soare afară, și nu-l văd – e plin de slăbiciune, 

Poate și-a luat ca etalon, un mim speriat și gol. 

Sunt altcineva, în altceva, din alt loc figurat,

Și îmi creez lumea, ca pe un ultim dicționar;

Nu încerc și nu exist, în drogul subliminal,

Sunt o bucată de verset, dintr-un decor formal.

Captiv în goliciune, delirez un tabloid, 

Conturând un om decăzut, cald și idealist, 

E în stare să ierte, orice comportament stupid, 

Chiar dacă a fost încătușat, drept un narcisist. 

Aud câte-un pas stângaci, în acustica mea polară, 

Și mă văd în dreapta mea, uitându-mă la un om gol; 

Dar, dincolo de perfecțiunea mea diametrală, 

Mă pendulez umil, în jurul unui singur pol.   

Acum sunt într-un alt tipar, plumburiu și morbid, 

Și mă-nchin unui nimănui, mult prea gol și distanțat;

Se aseamănă cu un eu, surprins prizonier în vid,

Șoptind pentru nimeni, un arpegiu acut și destrămat. 

Omul gol , Groza Ciprian

Nevroză

N-am umbră sau lumină-n cale, și-alerg panicat 

Spre fantasmele proprii, care au tăcut de mult, 

Lăsându-mi remușcările, de suflet alienat, 

Să ghicesc în ce lume bântui, sau pe unde sunt. 

Încerc s-aprind, cu un chibrit acea zăpadă, 

Din ziua mea perfectă, și pare un coșmar, 

Ce-mi îngheață cheia, din mintea cea bolnavă, 

Într-o ușă de plumb, dintr-un ospiciu vechi, murdar. 

Vreau ca ziua mea, să fie o dulce epigramă,  

O zi tristă de om fericit, stând într-un nimic; 

Vocile îmi zboară, din mintea mea amară, 

Dispar și încep să tind, spre un nu la nesfârșit.  

Mă plimb singur, și-mi umplu nopțile cu vorbe, 

Și nu găsesc pe nimeni, să-mi fie scumpă muză; 

Muzica mea sumbră, din portative colorate 

Mă prefac translucid în timp, ca o meduză. 

Acum, sunt un personaj fictiv printre cuvinte, 

Și-am ieșit din rutina mea vagă și atipică; 

Mă pierd, prin empatia plină de morminte, 

Sperând să-mi nimeresc, camera goală și antică. 

Însă mi-e frică să intru, și de lume să fiu rupt, 

Dar sunt nevoit să mă cobor, în dura sintagmă; 

Ce m-apasă fără milă, într-un loc atât de strâmt, 

Devenind tot mai psihopat, în unica mea dramă.  

Nevroză, Groza Ciprian

Toamnă

E toamnă-n sufletul meu, și par singur, trist și gol,

E toamna viilor culori - eu sunt veșted, rece, pustiit,

Iar vântul fluieră pe lângă geam - simt acel fior;

Și mă apuc să număr frunzele, ce cad la infinit.

Se scurg tiparele, din orologiul cel umil,

Și-ngheață bruma-n priviri, dimineața la ora șapte;

Anotimpul acesta se preface-ntr-un madrigal subtil,

Prins în tabietul lacrimilor mele… toate.

E toamnă-n mintea mea, dau paginile ca un nebun

Din cartea mea ce-i plină, de un infinit alb;

Aș vrea să-mi iau gândul și un ultim rămas bun,

Dar totu-i înghețat în acest anotimp halucinant.

Stau ascuns și tac, în gălăgia anafilactică,

Încercând să rezist în ploaia de pietre;

E doar un peisaj din mintea mea apocaliptică…

Sau poate, doar toamna prin multiple clișee.

E toamnă-n inima mea, bolnavă de glozie,

Căci pentru toate celelalte, sunt un nul;

Sunt gol și fără viață, toamna-mi e ambrozie,

Ea-mi oferă liniștea, din decorul meu cel surd.

Toamnă, Groza Ciprian

Teatru

Trezit am fost, de-un gând răpus, și acum e noapte.  

Bate-n geam și face zgomot – e lună plină;  

Îmi șoptea coșmaru-n ceas, să uit, să plec departe,  

Că dragostea față de tine, nu o să mai țină;  

Și n-am nimic, și râd de tot – nu privesc în spate...  

Aleg un singur drum acum, și-am sufletul de plastic.  

Iubirea noastră-i pe sfârșite, ca-n piesa de teatru;  

Și tot ce-a fost, și ce va fi, nu aș vrea să critic,  

Ai privit, te-ai amuzat – ca mine faci și tu,  

Dar m-am obișnuit să cred, și-am văzut că-s cinic...  

Însăși viața-i un spectacol, gol, într-o lume goală.  

Avem mii de fețe ascunse – ce să mai purtăm ?  

Căci cea pe care-o am acum, îmi e o povară, 

Și mi-e greu, nu pot să fug, din piesa ce-o interpretăm,  

Dar sper, și cred, că vom juca, la fel ca prima oară... 

Teatru, Groza Ciprian

Șahul tău

Îți scriam iubire-n palmă, și mă amuz încet,

Că inima-mi strigă și teamă – poate-i doar impuls;

Te țin de mână și-ți șoptesc, culori vii în secret.

E un ansamblu bicromat, noi suntem – dar ți-am spus.

Suntem închiși în lumea ta, un cerc perfect rotund,

Dar vreau să stau puțin departe – în colțul meu;

Căci am și eu a mea lume, și sunt un surdomut.

În ea nu văd și nici nu simt – doar cu inima aud.

Aș vrea să cred că te-am găsit, că tu îmi ești aleasa,

Sunt un pion și mă gândesc,  la nebunul de pe tablă;

Ce nu-mi dă voie să ajung, la regina mea.

Și pentru asta cred c-aș vrea, să fie doar remiză.

Nu am crezut, dar tot ce văd – suntem două culori,

Nu ne atingem, nu vorbim, și rămân fără piese;

A fost un joc și eu ți-am spus, de atâtea ori...

Că ai plecat, eu am pierdut...  fără să îți pese.

Șahul tău, Groza Ciprian

Sonet de vară

Mi-ascund fața, ca să nu mă recunosc.

Mi-ascund gândurile – sunt un parvenit;

Scântei de gheață, în ochii tăi privesc,

Și știi - tu ești tot ce-am mai iubit.

Puteam dansa, în ploaia caldă.

Departe de orice anotimp – amândoi;

Dar acea ploaie, o gasești doar în iarnă,

Când stropii reci, puteam fi doar noi.

Degeaba ascultăm, o tristă melodie.

Suntem niște străini, într-o piesă improvizată;

Degeaba dansăm, pe-o dezordonată coregrafie,

Doar inima-mi alege, partitura potrivită.

Dar acum e vară, degeaba ești romantică.

Nu-mi găsesc solfegiul, din viața mea;

Tot ce-a fost, doar un sonet de vară,

Ce nu se potrivește, cu lirica ta…

Sonet de vară, Groza Ciprian