Blestem

Un zgomot negru privește luna, la un copil ce plânge

Din pântece furat cândva, cu lacrimi de sânge;

Al treilea ceas răsare-n noapte și-i plin de păcat,

Dar n-a fost vina lui, ci a ta … că l-ai aruncat.

Un freamăt zgârâie în minte și lovește dur pământul,

Iar conștiința misterioasă, cade-ntr-un apus.

S-arată sabia la gât, tăișul sfâșie și gândul,

Unui copil ce putea fi născut, pe care l-ai răpus.

Al cincilea ceas tremură și auzi bătăi de inimă

Pe care nimeni, niciodată, nu le-ar putea spune;

Dar dincolo de gard, o mamă bocește și suspină,

Că putea avea un fiu, dar nu l-a primit pe lume.

Într-o zi de vineri, cu patimi și sudoare,

Să-ți îngropi secretul, pe veci printre morminte;

Dar nu există curaj și nici ființe nemuritoare,

Ca să spui lumii ce-ai făcut, prin câteva cuvinte.

 Groza Ciprian , Blestem

Monotonie nocturnă

O bufniță ce-mi stă pe casă, parcă mă strigă-ntr-una,
Iar salcia de peste drum parcă-mi face cu mâna;
Și jarul din țigara mea, parcă îmi zâmbește,
Iar fumul ce mă-nvăluie-mi spune că mă iubește.

Câțiva nori aleargă-n cerc și se ciocnesc pe stradă,
Coborând spre cer din nou, în pierduta noapte;
Gândurile fug pe loc, printre ei ca să se piardă,
Doar eu rămân ca să privesc  – sunt răsturnate toate.

Dimineața varsă lacrimi, dar cred că plouă invers,
Că întunericul din urmă, cu mâneca le-a șters;
Poate s-a luminat afară, dar e târziu și urlă,
Că ochi-mi sunt deschiși și văd, o gălăgie mută.

Totul se-nvârte monoton, într-o durere acută,
Iar tăcerea ei nocturnă, râde cu nepăsare;
Am rămas pe-aceeași prispă, ce-i gata să se rupă,
Iar liniștea cu ceasul ei, cade-apăsătoare.

Groza Ciprian , Monotonie nocturnă

Omul bun

Hai să stăm puțin de vorbă despre omul bun,
Ia un loc în spațiu și bagă la cap ce-ți spun acum;
Omul bun te salută și când stai singur pe drum,
Te vede diferit chiar dacă tu ești un pic nebun.

Și calci pe-acest pământ încet și te stingi ca o umbră,
Timpul trece repede tot el te face slugă;
Că-i numeri orele ce curg dintr-o clepsidră sumbră,
Și Dumnezeul tău dispare de la prima ta rugă.

Al dreacu viață - e teatru, poate că sunt surdomut,
Mă uit la personaje, încerc să descifrez prea mult;
Dar nu știu care-i omul bun, nu pot să îl ascult,
Că are două fețe de joacă într-un rol secund.

Sinapse și concluzii grele mă duc în reticență,
Calci în picioare omul bun fără pic de decență;
Sufletu-i curat, dar nu prezintă transparență,
Iar răutatea-i murdărește orice influență.

Aș vrea să fiu cândva un om bun luat ca etalon,
Dar am trișat cu mine însumi și acum sunt gol;
Și omul bun râde perfid în noapte, cred că-i diavol,
Că omul bun e luat de prost, dar eu sunt prea ridicol.

Groza Ciprian , Omul bun

Nudul cărții

Suculent amurg tresare-n ceas…și-i plin de savoare,
Lăsând în urmă nostalgie, ca urmele de praf;
Se-mbrățișează zi cu noapte, cu așa candoare,
Vorbindu-și pe-nțelesul lor, intrigat de telegraf.

Dispare cam ciudat în beznă, un străvechi ziar,
Presărând pe-alocuri spații, cifrele se suprapun;
Enigmatică o carte, c-un cuprins mult prea hilar,
Privește nedumerită, oceanul cel nocturn.

Își aprinde dintre rânduri, unul cu gustul apos,
Dintre paginile rupte, câteva le-aruncă-n vid;
Se dezbracă-n noapte cartea, șoptind siropos,
Că inima ei de hârtie, s-a stins prea rapid.

Nudul cărții tremură, în reticență artistică,
Plângând litere de-o șchioapă, undeva-n pustiu;
Având doar o copertă arsă, pe fața ei estetică,
Își caută-n delir odihna, într-un raft sau un sicriu.

Își ascunde un secret, scris pe-o simplă pagină,
Și vrea s-o arunce, sau poate să-i dea foc;
Dar cineva poate-o găsește, aici sau în paragină,
Amintindu-și de cartea scrisă, în același loc.

Groza Ciprian , Nudul cărții

Iarnă-albastră

Sticloasă iarnă s-arată prin sticla mea de gheață,
Umbrind pământul cu pașii cei de frig;
Și-n zorii nopții, vântul se transformă-n ceață,
Lucind aievea fulgii-nfrigurați, ce norii nu-i înghit.

Ger ce sfârâie-n gerar, un geamăt ca de țurțur,
Învelește cu o pătură, temuta iarnă-albastră;
Ce cu atingerea suavă, îngheață și un murmur,
Gravat cu grație în gratiile de la fereastră.

E-un tranzistor de gânduri, ce răsar la orizont,
În iarna cea albastră, care doarme peste sat;
E-o singură atingere, ca un sărut în somn,
Și timpul curge rece… îngheață fascinat.

Clepsidra iernii tace, dar mai ticăie un zgomot,
Mocnind nisipul vieții, în lumea mea cu frig;
Poate că-i sărbătoare – aud departe-un clopot,
Vreau să mă ascund, dar tot în mine mă închid.

M-am pierdut de toată lumea și parcă sunt captiv,
Într-un dicționar pe-un rând, un substantiv comun;
Dar iarna cea albastră, e doar un anotimp,
Ce mă îngheață zi de zi, c-o haină de om nebun.

 Groza Ciprian , Iarnă-albastră

Incolor

Privesc miresme-ntunecate, ce se-abat de zor,
Și-mi intră-n glas sfioase ca albinele în stup;
Țipăt mut de fum neinvitat, cu miros de inodor,
Îl leg strâns în jurul meu, dar fără să îl rup.

Mă-ntorc în viitorul meu, să scap tot de trecut -
Totu-i gol, totu-i pustiu, e atât de incolor;
Într-un colț m-aud pe mine, poate că sunt surd,
Nu înțeleg ce spun, eul vorbește prea ușor.

Am polii triști și plini de sarcini negative,
Și seara se lasă, peste-a mea melancolie lacunară;
Mi se flutură în vânt ușor, privirea ca o păpădie,
Și cerul negru ca un stigmat, asupra mea coboară.

În vechea mea odaie, un cui străpunge lemnul aspru,
Și mă ascund fugar, după lumina unui abajur;
Iar mintea mea ieșită din tipar, dictează gustul acru,
Îmi văd umbra sub perete, și-mi vine s-o înjur.

Am rămas ca un om bătrân, singur și puțin ursuz,
Incolor, pe-o bancă udă-n parc și fără de culoare;
Cad frunze veștejite și mă-ntreb dacă sunt dus,
Că le văd doar în alb și negru, fără pic de suflare.

Groza Ciprian , Incolor

Drumuri

Am în minte-un zgomot alb - e de-a dreptul sadic,
Nu-ntotdeauna drumul de mijloc e cel valabil;
Nu-mi place să alerg aiurea pe cărări umblate,
Chiar dacă-oriunde calc, sunt defecte toate.
 
Și câinii umblă cu colacii-n coadă afară-n ger,
Și ca să-i prind pe toți, eu trebuie să mă fac hingher;
Dar nu-i apuc și nu îi prind, ei fug după colț,
Că pe drumul ăsta de mine se feresc cam toți.

Sunt fără cuprins în propriul meu roman și-i tragic,
Mă simt situat în șah c-un rege prea astmatic.
Nu am refren, nu am nimic, nu am nici final,
Pe drumul meu alerg în cârje - nu am niciun plan.

Stau obosit în drumul meu, așteptând chemarea,
Iar ploaia îmi șopteste c-o să-mi ia suflarea.
E doar un pas stângaci, în viziunea mea polară,
Sunt pe veci un geniu, în lumea mea diametrală.

Groza Ciprian , Drumuri

Versuri extrase din :

http://www.youtube.com/watch?v=lr2Ql3B6E8M 

Ger fierbinte

Cu niște ochelari, ca pentru surdomuți,                               
Mă uitam la ger și-ascultam fulgii apăruți;
Am înghețat de cald și nu mai văd nimic
Că pleoapele mi-s grele și am gândul asuprit.

Dau foc la vise și pocnesc ca o petardă,
Mă uit peste umăr, cineva m-aleargă-n grabă;
Dar nu-mi pasă, las departe totu-n spate
Și-n urma mea multe pahare-s sparte, crispate.

Și mă port ciudat, mai rău ca un mim,
Că orice ușă mi se-nchide ca un zid;
Și mă plimb prin mintea mea ca un strain -
Nu cunosc pe nimeni, pe mine mă am vecin.

În depărtare văd, răsar ca două faruri,
Cred că ăsta-i Dumnezeu, care aruncă zaruri;
Și pierd, e cel mai mare barbugiu,
Nu am nicio șansă, pe asta o știu.

Degete de gheață se aprind acum în față,
Privesc luna-ntunecată, zic că-i dimineață;
Stele muritoare au zâmbetul de ciment
Și privesc cum mă sting cu ele lent...lent.

Ale mele jaluzele mă invită la dans,
Dacă mă împiedic, o să-mi iau fereastra la vals;
Pijamalele-au orbit, sunt nedormit, nefericit,
Că am uitat de ele … și le-am risipit.

Orologiul sună agasant, foarte stresant,
Tic-Tac în cap - devine enervant, redundant;
O cămașă neagră vine-ncet și mă îmbracă
Cu mâinile la spate, încet, încet mă leagă.

Și vreau, să-mi bag în venă morfină,
Chiar dacă ochii-mi sunt ispitiți de vină;
Inima injectată, sfărâmată, ea suspină…
Mi se stinge-ncet, orice picătură de lumină.

Sunt pus la pământ ca-ntr-un meci de scrimă,
Înfrângerea devine o imagine citadină;
Mă ridic, mă lupt cu-ale mele catrene,
Dar pierd iar și iar, că sunt prea viclene.

Îngerul de dincolo stă într-un loc atipic,
Vrea să-mi pună sufletul într-un sertar mirific,
Dar diavolul îl ceartă, spune că-s ateu,
Nu aleg niciunul - eu sunt Dumnezeul meu.

Zăpada plumburie scrie secunde și trece
Printr-un paradis fierbinte, plin cu apă rece;
Frigul e căldura eului meu trecător,
Mă întreb dacă sunt viu sau … nemuritor.

N-am umbră sau lumină-n cale și-alerg panicat,
Îmi caut simetria-n personajul meu alienat;
Încerc să aprind cu un chibrit acea zăpadă,
Ce-mi îngheață cheia din mintea cea bolnavă.

Nu găsesc pe nimeni să îmi fie scumpă muză,
Și mă prefac translucid în timp ca o meduză;
Acum sunt un personaj fictiv printre cuvinte
Și mă târăsc ca pe front între morminte.

Scrum, cenușă și-o petală de-amăgire,
Îmi zâmbesc cu ochii largi, plini de uimire;
Vor să-mi aducă o pisică neagră-n prag,
Dar e moartă și îmi spune că îi sunt atât de drag.

O undă obsedantă stă în umbra paradigmă,
Prin venele de grunz se plimbă doar gudron și nicotină;
Îmi doresc să am un ultim ego sinistru,
Să am mormântul, pictat cu sânge negru.

Și sunetul funebru, mă duce-n fundătură,
Vrea să-mi arate perfecțiunea printr-o scurtătură;
Nu aud, nu mai văd și sunt ce vreau de mult,
Un vorbăreț al dreacu, dar poate surdomut.

Groza Ciprian-Silviu, Ger fierbinte

Autoscopie

Mă-nchin la spini, creând un algoritm strident 

Găsindu-mi forma ignifugă, de om debusolat, 

Ce-mi caută scrisoarea, cioplită cândva din lemn,

Când am uitat-o împreună, cu zâmbetul crispat. 

Te simți straniu, în savoarea egotismului meu, 

Și-ai vrea să cobori încet spre cer, în rai sau eden; 

Sunt la fel, raiul este paradoxal, tu ești ateu, 

Edenul e paralel, tu poate poți fi altfel. 

Îngerul de dincolo, stă într-un loc atipic 

Scriind secunde și-ascultând timpul cum trece; 

Singurătatea devine, un alt sertar mirific, 

Fălindu-și chipul de nisip, care încet se scurge. 

Nu este niciun troc, pentru paradisul ireal, 

Cum nu există om neutru, în nimic ca sinonim;

Dintre un alt eu, sau alter ego, prea irațional, 

Lăsând deoparte soarta, dintr-un ultim acronim. 

Te invit să tragi cortina, din ecoul meu cu ritm, 

Unde frigul e căldura, eului tău trecător, 

Iar cerneala de argint, plină de un singur mit, 

Te îndeamnă să devii, zenitul unui muritor. 

Nu vreau și nu aleg, și nu pun în balanță, 

Și n-am niciun alibi, tatonat de vanitate;

Rămân cu osânda, din a mea rece speranță, 

Ca un rege în altar, orbind în singurătate. 

Autoscopie , Groza Ciprian